IONESCO ÎŞI DĂ MÎNA CU KAFKA

SAU CUM A ARUNCAT CURTEA CONSTITUŢIONALĂ COPILUL DIN COPAIE ODATA CU ZOAIELE

de Dumitru DOBREV

 

În 2007, Guvernul a trimis în Senat proiectul de lege E294/19.11.2007 – ce urma să devină Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar din expunerea de motive rezultă ca s-a analizat impactul financiar asupra bugetului general consolidat atît pe termen scurt (1 an) cît şi pe termen lung (5 ani), ceea ce nu se putea face fără implicarea şi avizul Ministerului de Finanţe. Cu toate acestea, în buna tradiţie absurdistană, sesizarea de neconstituţionalitate a fost introdusă cu succes chiar de către iniţiator (MFP dacă îl privim ca parte a Guvernului).

Prin decizia nr. 1358/21.10.2010, Curtea Constituţională declară neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.

Textul declarat neconstituţional are următorul conţinut:

„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare

[… ]”

 

Motivarea admiterii acestei excepţii de neconstituţionalitate este mai mult decît lamentabilă deoarece:

Unele argumente, cum ar fi: „De asemenea, nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale”, se contrazic cu motivarea din Decizia nr. 1354/20.10.2010 a aceleiaşi buimace Curţi Constituţionale:

De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată (acţiune formulată în baza art. 5 alin. 1 lit .a – s.n. DD), sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).”

Deşi  noţiunea juridică de „speranţă legitimă la acordarea despăgubirilor morale nu e sinonimă cus-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri”, datorită sensului autonom al conceptelor cu care operează CEDO, cea de-a doua  decurge din prima.

Totodată, Curtea, deşi e învestită cu sancţionarea derapajelor de la litera şi spiritul Constituţiei, se preocupă brusc de aspectele de tehnică legislativă ale art. 5, criticat de către DGFP Constanţa, deficitare în viziunea sa.

Curtea constată că reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată”, cu toate că, aşa cum ne-a obişnuit, C.C. declară de foarte multe ori ritos, ca în decizia (de respingere) nr. 1361/21.10.2010[1] că:

De asemenea, Curtea a reţinut că atribuţiile sale privind analiza conformităţii unor texte de lege cu Constituţia nu se pot extinde şi asupra aspectelor ce ţin de respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta timp cât aceste norme nu au relevanţă în plan constituţional”

 

Şi pînă la urmă care este textul legii fundamentale cu care intră în conflict acest art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009?

 

Curtea Constituţională, în mod stupefiant găseşte că textul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ar fi în contradicţie cu… art. 1 alin. 3 din Constituţie :”România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” pentru că ar fi, pasămite, în contradicţie cu ideea de dreptate!!!

 

Deşi multe şi importante acte normative postdecembriste menţionează prejudiciul moral/ daunele morale (a se vedea art. 22 alin. 2 din Legea nr. 544/2001 privind informaţiile publice, art. 9 din LEGEA nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ) fundamentul legislativ[2]al acestora rămîn tot arhicunoscutele art. 998-999 Cod civil.

Aceasta înseamnă că prin tradiţie napoleoniană, dreptul pozitiv român e reticent la o reglementare în detaliu a modului de acordare şi mai ales de cuantificare a prejudiciului moral, aceasta rămânînd cum e şi firesc la „luminile şi înţelepciunea judecătorului”.

Nu înţeleg argumentaţia C.C.: ”Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului” în condiţiile în care laconicele art. 998-999 Cod civil nu conţin nici unul din criteriile minime de acordare a despăgubirilor morale la care se referă Curtea, şi cu toate astea au putut fi folosite foarte bine 200 de ani în Franţa şi aproape 150 la noi fără ca nimănui să-i treacă vreodată prin cap să le declare neconstituţionale.

Mai mult, se întîlnesc în practică situaţii în care persoanele care au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic au decedat în timpul detenţiei şi nu li s-au putut aplica măsurile reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 (indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ) şi e absolut normal ca urmaşii acestora, în măsura în care mai sunt în viaţă să poată introduce acţiunea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. E de bun simţ să considerăm că cineva suferă un prejudiciu moral dacă Securitatea îi ia de acasă un părinte, la miez de noapte, şi primeşte acasă după cîţiva ani, un certificat de deces emis în unul din punctele roşii de pe harta  Gulagului românesc.

Cu aceştia, cel puţin, Curtea Constituţională s-a răfuit fără nici un motiv, doar din dorinţa de a stopa pronunţarea unor sentinţe pe bandă rulantă care să condamne statul la sume de 5-600.000 EUR, cum s-a întîmplat în cazurile Ion Diaconescu sau Radu Ciuceanu.


[1] Decizia C.C. nr. 1361/21.10.2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286-288 şi art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Codul muncii, ale art. 74, art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi ale art. 164 din Codul de procedură civilă

[2] Ernest Lupan, Răspunderea civilă, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 86

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria articole de specialitate, Decizii comentate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s