Cum să papi banii altora şi să scapi basma curată

de Dumitru DOBREV

„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère… „. R. Poincaré


Sîmbăta trecută am participat la Conferinţa de Dreptul Afacerilor 2011,  organizată de Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, unde s-au discutat şi teme de care mă lovesc zilnic în viaţa profesională, cum ar fi „Răspunderea pentru insolvenţă”  susţinută de Simona Al Hajjar – judecător la Curtea de Apel Cluj.

După susţinerea temelor de către lectori, în cadrul discuţiilor ce au urmat am propus şi eu o temă de reflecţie legată de unele aspecte practice privitoare la acţiunea în atragerea răspunderii pentru ajungerea societăţii în insolvenţă, prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

În primul rînd, pentru a asigura reuşita unei astfel de acţiuni, administratorul judiciar, singur sau cu ajutorului unui auditor, trebuie să facă o „radiografie” a contabilităţii debitoarei pentru a putea demonstra legătura de cauzalitate dintre fapte (acţiunile sau inacţiunile de la lit. a-g de la art. 138) şi prejudiciu. Foştii administratori ai debitoarei ştiu şi ei (de cele mai multe ori) acest lucru, şi dacă se simt cu musca pe căciulă pur şi simplu evită să predea documentele prevăzute la art. 28 alin. 1 din Legea insolvenţei.

Ce riscă ei în această situaţie?

Să li se facă o plîngere penală în baza art. 147 din Legea nr. 85/2006. Riscul este asumabil de către mulţi, deoarece şi beneficiile sunt pe măsură: dacă nu dai actele contabile, se respinge în proporţie de 99% acţiunea în atragerea răspunderii, potrivit principiului de teoria probaţiunii eadem est non esse aut non probari.

Această incriminare e de fapt un tigru de hîrtie, deoarece, din cîte ştiu eu, nu există în România nici măcar o condamnare pentru acest tip de fapte extrem de frecvente.

Motiv pentru care ar fi, cred eu, două soluţii:

Fie dezincriminarea faptei şi sancţionarea acesteia cu o amendă  civilă de către judecătorul sindic în baza art. 1081 alin. 2 lit. e şi h, coroborat cu un text ce ar trebui să circumstanţieze minimul şi maximul special al amenzii şi care să aibă în vedere un efect cominatoriu prin aplicare pe zi întîrziere.

O altă soluţie ar fi păstrarea incriminării faptei, dar eliminarea fazei de urmărire penală a acestei infracţiuni extrem de simple. Ea ar trebui dată în competenţa judecătoriei, ca oricare altă infracţiune sesizabile la plîngere prealabilă. Efectul disuasiv ar fi mult mai pregnant dacă fosta conducere a debitoarei ar şti că în urma unei simple plîngeri a administratorului judiciar ar urma să înceapă direct faza de judecată a procesului penal. Aceste soluţii legislative nu se exclud reciproc, dacă legiuitorul consideră că nu este suficientă contravenţia.

O altă chestiune ridicată de mine ar fi aceea a echilibrării şanselor administratorului judiciar în faţa fostei conduceri a debitoarei. Aceasta are două avantaje de neegalat în faţa reprezentantului masei credale:

– a avut timp suficient să „pregătească” insolvenţa şi în cazul celor mai abili şi bine consiliaţi „să-şi şteargă urmele”.

– poate anticipa şi contracara foarte uşor iniţiativele „pisicii cu clopoţei” care este administratorul judiciar, obligat să prezinte raport privind cauzele care au dus la insolvenţă, să întrunească comitete ale creditorilor pentru a cere bani de expertize contabile şi/sau cauţiune pentru sechestru/poprire asiguratorie.

Singura perioadă cînd ne-am putut măsura forţele de la egal la egal cu fosta conducere a debitoarei a fost a anilor 2003-2006, cînd a fost în vigoare următoarea redactare a art. 139:

În vederea luării măsurilor prevăzute la art. 137, judecătorul-sindic va dispune măsuri asigurătorii, din oficiu sau la sesizarea făcută de către administrator/ lichidator, de către oricare dintre creditori, membri sau, după caz, asociaţi/ acţionari. 

Atunci aveam posibilitatea ca, o dată cu depunerea raportului privind cauzele ajungerii debitoarei în insolvenţă, să cer luarea măsurilor asiguratorii asupra averii personale a fostei conduceri a debitoarei, bineînţeles fără cauţiune. Acum prevederea de la actualul art. 141 alin 2 care impune 10% cauţiune face de-a dreptul imposibil un asemenea demers.

Întrebat despre aceste probleme, un mare avocat şi profesor din prezidiul conferinţei a răspuns că oricum era „o exagerare” această prevedere şi e bine că s-a modificat, că oricum el va propune la proxima modificare a legii nr. 85/2006 scoaterea din competenţa administratorului/ lichidatorului judiciar formularea unor astfel de acţiuni.

Bineînţeles, vechea reglementare a art. 39 are şi ea păcatele ei. Departe de mine să susţin o asemenea viziune dickensiană asupra procedurii insolvenţei, în care judecătorul sindic din oficiu sau te-miri-ce creditor cere luarea măsurii sechestrului asigurator asupra averii unui fost director sau administrator al debitoarei.

Cu toate acestea, nu cred că este excesiv să se renunţe la cauţiunea de 10%, iar sechestrul să îl ceară potrivit principiului disponibilităţii cei în drept să formuleze acţiunea în atragerea răspunderii, numai dacă raportul privind cauzele intrării în insolvenţă indică fapte şi persoane cărora aceasta le este imputabilă.

Cred că ar fi un pas spre normalitatate, pentru că trebuie să ne gîndim tot timpul şi la reversul medaliei. În momentul de faţă procedura insolvenţei a devenit pentru unii oameni de afaceri „de tranziţie” un fel de mascaradă pentru a-şi răscumpăra bunurile la sfert de preţ, aruncînd cîţiva firfirei creditoriilor garantaţi şi doar un zîmbet dispreţuitor chirografarilor (vezi cazul Leonardo, unde chirografarii nu au luat nimic prin planul de reorganizare).

Este drept că sunt revolute vremurile din Genova Renaşterii, cînd negustorului scăpătat i se spărgea taraba în piaţa publică, sau ale sinuciderilor de pe Wall Street din timpul marii crize din 1929-1933, cînd expresia „pe cuvînt de negustor” încă mai valora ceva.

Cu toate astea, nu cred că putem scăpa de eticheta „ţara debitorilor” sub care suntem cunoscuţi în Europa, dacă nu facem cîte ceva care să ne aducă în rîndul ţărilor normale din acest punct de vedere.

În condiţiile în care procentul european de recuperare a creanţelor în caz de insolvenţă este de 20-30%, (cred că România se situează mai spre 20) comparaţi, vă rog, cei 24 de ani de închisoare pe care i-a luat Jeffrey Skilling, ex-Chief Executive Officer la Enron, ca să nu mai zic de cei 150 de ani luaţi de ultracelebrul Bernie Madoff, cu pedepsele  rechinaşilor noştri de Dîmboviţa (SOV – FNI, 3 ani cu suspendare când faptele erau prescrise, Ioana Maria Vlas – 20 ani, eliberată după 3 ani;  Stoica, pentru „afacerea” Caritas, 7 ani; Dinel Staicu şi Ion Popescu pentru Banca Internaţională a Religiilor  – 7 ani fiecare).

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria articole de specialitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s