Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă: observații

de Dumitru DOBREV

 

Alături de colegii de la Institutul  de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, am făcut câteva observații referitoare la Proiectul Legii pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, pe care le-am transmis Ministerului Justiției.

Redau, în cele ce urmează, contribuția mea la documentul transmis MJ.

OBSERVAŢII ŞI PROPUNERI

la Proiectul Legii pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă

Titlul III

Modificarea şi completarea unor dispoziţii ale

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

 

Art. 13. – Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Punctul 8 al articolului 13, Titlul III din proiect:

 

Forma propusa:

8. Articolul 44 se modifică şi va avea următorul cuprins:

Art. 44

Excepţii

În cazurile prevăzute la art. 40 alin. (1) şi (2), judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat.

Comentariu: Limitarea interdicţiei judecătorului de a participa la judecată doar în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (1) şi (2) şi excluderea celui de la alineatul (3) este nejustificată.

Nu se prevede în ce modalitate procedurală îşi va găsi aplicare art. 44 dacă judecătorul aflat în cazurile de incompatibilitate de la art. 40 nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat.

2. Alin (2), Art. 92 din Noul Cod de procedură civilă

Forma propusă:

„ (2):caile de atac impotriva hotararilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate, in cazurile prevazute de lege

Comentariu Propunem să se renunţe la acest alineat 2 al art. 92 deoarece este producător de confuzii grave. Quasitotalitatea entităţilor publice cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale, cum ar fi Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul OSIM, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, etc au foarte clar reglementată calea de atac (în primul caz secţia civilă a Tribunalului la complet specializat în proprietate intelectuală, în al doilea caz secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel în complet de 3 judecători – a se vedea art. 283 alin. 1-5 din OUG nr. 34/2006). Întrucît există autorităţi administrative în cadrul cărora funcţionează compartimente/departamente cu activitate administrativ-jurisdicţională (e.g. ANAF cu Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor[1], Comisia Superioară de Disciplină din Cadrul Colegiului Medicilor) şi ale căror acte se atacă atît de lege lata cît şi de lege ferenda la secţia de contencios administrativ a instanţei competente,  există riscul dacă se păstrează acest alineat să apară jurisprudenţă neunitară şi ca judecătoria să soluţioneze în primă instanţă, cauze de contencios administrativ sau fiscal, ceea ce este de neconceput. Totodată, din aceleaşi raţiuni trebuie reformulat şi art. 418 alin. 1.

3. Art. 92 alin. 1 lit. k din Noul Cod de procedură civilă:

k)cererile de împarțeală judiciara, indiferent de valoare;

Comentariu: Considerăm că această prevedere trebuie reformulată astfel:

“cererile în materie de succesiune şi de împărţeală judiciară, indiferent de valoare” pentru ca să se elimine posibilitatea ca unele cereri cum ar fi cele de anulare/constatare a nulităţii absolute a unui legat, acţiunea în petiţie de ereditate să fie calificate în funcţie de valoare ca fiind de competenţa Tribunalului în primă instanţă.

4.La art. 93 credem că se impune introducerea unui alineat suplimentar care să prevadă „cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc”, pentru că ni se pare mai judicioasă menţionarea în acest articol din Cod decît în legea specială nr. 85/2006.

5.Art. 112 alin.(1)  „In materie de asigurare, cererea privitoare la despagubiri se va putea face si la instanta in circumscriptia careia se afla:

1. domiciliul asiguratului;

2. bunurile asigurate;

3. locul unde s-a produs riscul asigurat.  (2) Alegerea competentei prin conventie este considerata ca nescrisa daca a fost facuta inainte de nasterea dreptului la despagubire.  (3) Dispozitiile alin. (1) si (2) nu se aplica insa in materie de asigurari maritime, fluviale si aeriene. ”

Comentariu: Acest articol nu rezolvă problema terţului victimă a faptei ilicite a asiguratului de răspundere civilă obligatorie. În practică sunt extrem de frecvente situaţiile în care victima unui accident auto trebuie să se îndrepte pe calea acţiunii directe (în baza art. art. 2.226 din Noul cod civil) împotriva asiguratorului de răspundere civilă obligatorie. Aceastea sunt litigii în care se remarcă dezechilibrul pregnant de forţe între profesionist (asigurator) şi victima unui accident auto, de multe ori o persoană fără mari resurse şi cu pregătire modestă.

Această acțiune a generat practică neunitară, fiind recunoscută implicit prin decizia I/2005 a Secțiilor Unite ale ICCJ dată în recurs în interesul legii.

O controversă a generat în aceasta materie art. 9, par. 1, alin. b) şi art. 11, par. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului European din 22.12.2000 referitor la competenţa judiciară, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială[2]. Articolul[3] 9, paragraful 1, alin. a) si b)  coroborat cu art. 11[4] prevăd o competenţă teritorială alternativă, asiguratorul de răspundere civilă delictuală putînd fi chemat în judecată la instanţa sediului său social, instanţa unde îşi are domiciliul cocontractantul său sau avînzii săi cauză sau chiar la instanţa de domiciliu a victimei. 

În afară de Regulamentul CE nr. 44/2001 statele mai au obligaţia să transpună Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16.05.2000 privind apropierea legislaţiilor din statele membre, referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru accidentele produse de autovehicule[5]  prevede în art. 3 intitulat “dreptul la acţiunea directă” următoarele: “fiecare stat membru veghează ca persoanele lezate avute în vedere la art. 1, iar prejudiciul rezultă din  accidente în sensul acestei dispoziţii dispune de un drept la acţiune directă împotriva societăţii de asigurări ce acoperă responsabilitatea celui ce a cauzat prejudiciul. ”

În baza art. 234 CE a fost formulată o întrebare preliminară[6] către Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene de la Luxemburg de către Bundesgerichtshof (Înalta Curte Federală) într-un litigiu de asigurări cu element de extraneitate.

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene  a răspuns întrebării preliminare în sensul că trimiterea pe care art 11 alin 2 din Regulamentul 44/2001 o face la art.9 par. 1 alin. b) trebuie interpretată în sensul că terţul lezat poate intenta o acţiune directă împotriva asiguratorului în faţa tribunalului dintr-un stat membru unde acesta domiciliază, dacă o asemenea acţiune directă este posibilă. Totodată s-a stabilit că natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio influenţă asupra aplicării dispoziţiilor acestui Regulament deoarece aceste reguli de competenţă sunt conţinute în secţiunea III a capitolului 2 din Regulament ce priveşte în general materia asigurărilor şi care este distinctă de cea referitoare la competenţele speciale în materie contractuală şi delictuală aflate în sectiunea a II a aceluiaşi capitol. Singura condiţie este ca, în baza art. 11, par.2, pentru aplicarea acestei reguli de competenţă, acţiunea directă să fie prevăzută în dreptul naţional.

În consecinţă, propunem să se insereze într-un alineat al art. 112 că acţiunea directă împotriva asiguratorului de răspundere civilă delictuală obligatorie se poate introduce şi la instanţa de domiciliu a reclamantului deoarece art. 107 din Noul cod de procedură civilă nu are soluţii pentru această problemă.

6. Art. 137 alin. (1) din Noul Cod de procedura civila:

Forma propusa:

Art. 137 alin.(1) se modifică şi va avea următoarea formă:

„(1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune la instanţa care judecă procesul a cărui strămutare se cere, care o va înainta, de îndată, instanţei competente.”

Comentariu: Această formulare a art. 137 alin. 1 considerăm că reduce din eficienţa instituţiei strămutării. Spre exemplu, Curţile de Apel Iaşi, Suceava, Constanţa au în raza de jurisdicţie cîte două Tribunale. Nu credem că ar fi eficientă în toate cazurile strămutarea cauzei la celălat tribunal aflat în competenţa Curţii de Apel, ci ar fi mai potrivită reglementarea în care în competenţa Curţii de Apel ar rămîne strămutarea cauzelor care încep la judecătorie şi devin definitive prin soluţionarea căii de atac a apelului la Tribunal iar în competenţa ÎCCJ să rămînă soluţionarea strămutărilor cauzelor a căror competenţă de primă instanţă este cea a Tribunalului. Ar trebui de asemenea specificat faptul că completul de strămutare este format din 3 judecători, indiferent de instanţa unde se judecă.

7. Punctul 30 al articolului 13 Titlul III din proiect;

Forma propusă:

30. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 140 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(1) În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa de la care se cere strămutarea.

(2) Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.”

Comentariu: Suntem de acord cu păstrarea textului actual şi nu cu modificarea propusa în proiect.

În cuprinsul proiectului textul legal este esenţial modificat în sensul că, în cazul admiterii cererii de strămutare, cererea va fi obligatoriu trimisă unei instanţe din circumscripţia curţii de apel care a judecat cererea sau, în cazul în care cererea a fost judecată de către instanţa supremă, aceasta din urmă va trimite cauza la o instanţă din circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate. Soluţia poate surprinde prin reducerea sferei din care instanţa “de trimitere” poate fi determinată, însă, în egală măsură conţine şi anumite criterii prea puţin determinate. Este vorba aici în special de trimiterea cauzei prin hotărârea instanţei supreme şi de calificarea sintagmei “curte de apel învecinată”.

Mai mult decât atât, alineatul 2 se doreşte a fi modificat în conţinut în privinţa soluţiei oferite cu privire la actele efectuate de către instanţă înainte de strămutare. Astfel, dacă în cuprinsul textului actual se menţionează că actele de procedura îndeplinite ulterior introducerii cererii de stramutare şi hotarârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii, textul propunerii este ambiguu şi nu clarifică soluţia care ar trebui adoptată în situaţia avută în vedere. Mai precis, alineatul 2 al textului propus face referire la actele îndeplinite înainte de strămutare dar şi la hotărârea pronunţată “între timp”. Or această din urmă sintagmă nu stabileşte concret, astfel cum o face actuala reglementare a noului cod, care este momentul în funcţie de care se apreciază validitatea hotărârii de fond. Evident, o interpretare logică, realizată prin comparaţie directă cu textul aplicabil în prezent determină concluzia ca hotărârea pronunţată după introducerea cererii de strămutare este desfiinţată de drept în cazul admiterii acesteia. Aşadar, reglementarea existentă în noul cod de procedură civilă ar trebui păstrată cel puţin în privinţa sorţii pe care ar trebui să o aibă o hotărâre pronunţată de instanţa de fond după data introducerii cererii de strămutare, în cazul admiterii acesteia din urmă.

8. Punctul 78 al articolului 13 Titlul III din proiect:

Forma propusa:

78. La articolul 482 alineatul (1), punctul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii;”

Comentariu: Propunem a se renunţa la modificarea preconizată prin legea de punere în aplicare, păstrându-se textul actual din Codul de procedură civilă sau un text cu următorul conţinut:

„3. când hotărîrea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe sau cu încălcarea competenţei de ordine privată a instanţei, dacă aceasta din urmă a fost invocată în condiţiile legii”

Stabilirea şi respectarea competenţei de ordine privată a instanţelor este o problemă de drept importantă ce trebuie să facă obiectul unei examinări şi pe calea recursului.

9. Publicitatea sechestrului

Art. 731 : „Despre aplicarea sechestrului se va face mentiune, la cererea executorului judecatoresc, in Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare, in registrul succesoral tinut de camera notarilor publici sau in alte registre de publicitate, dupa caz.”

Comentariu:  Considerăm că, pentru efectiva aplicare a procedurii prevăzută la art. 746 art. 3-5 trebuie menţionat expres în această enumerare şi Registrul Comerţului pentru următoarele motive:

In prezent procedura de executare silită mobiliară asupra părţilor sociale se desfăşoară astfel: – în vederea cercetarii registrului asociatilor aflat la sediul social al societatii si instituirii masurii de indisponibilizare – sechestru asupra partilor sociale –, executorul judecatoresc se deplasează la sediul social al societatii, iar conform  dispozitiilor art. 411 alin. (1), art. 412 si art. 416 C. pr. civ.,  incheie un proces verbal prin care va declara sechestrate partile sociale detinute de debitor, acestea fiind indisponibilizate pe durata executarii silite, si se va proceda la valorificarea acestora potrivit dispozitiilor legale in materia executarii silite. Ori în practică este aproape imposibil să se finalizeze această procedură deoarece societatea nu pune la dispoziţia executorului judecătoresc acest registru al asociaţilor sau al acţionarilor (în cazul unui SA cu acţiuni nominative).

Ca urmare, pentru a se facilita această procedură de executare silită ar trebui să se renunţe la acest registru care nu asigura o publicitate adevată şi sechestrul execuţional să se menţioneze în Registrul Comerţului cel puţin acolo unde este posibil (în cazul SRL-urilor şi al SA-urilor cu acţiuni nominative). Credem totodată că ar trebui să fie modificat în acelaşi sens şi art. 21 din legea 26/1990 a Registrului Comerţului. 

10. Propunere de preluare a actualului Art. 720 1 din actualul Cod de procedură civilă

Deşi în Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil nr. 71/2011  se preia ca normă tranzitorie art. 7201 Cod pr. civ. (vechi), acesta nu mai apare în Noul cod de procedură civilă. Considerăm că forma în care a fost a fost redactat:

CAPITOLUL XIV

Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor dintre profesionişti

 

 La articolul 7201, alineatele 1 şi 11 se modifică şi vor

avea următorul cuprins:

,,În procesele şi cererile dintre profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii sau concilierii se suspendă pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei.”

ar trebui preluată şi în Noul Cod civil, cu singura corecţie că termenul de 15 şi respectiv 30 de zile de la alineatele 3 şi 5 ale aceluiaşi articol ar trebui micşorate (la 10 şi respectiv 20 de zile), astfel încît această procedură prealabilă să fie adaptată la realităţile actuale ale comerţului.

Ar trebui, de asemenea, ca profesionistul să parcurgă în mod obligatoriu, această procedură şi cînd iniţiază un litigiu cu un neprofesionist, mai puţin în ipoteza somaţiei de plată şi a Titlului X – Procedura cu privire la cererile de valoare redusa.

De asemenea, ar trebui prevăzut că excepţia de prematuritate ca sancţiune a neparcurgerii acestei proceduri să fie de ordine privată, astfel încît să fie ridicată doar de pîrît la prima zi de înfăţişare şi că, o somaţie la plată chiar respinsă, valorează îndeplinirea procedurii prealabile.


[2] Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului European din 22.12.2000 publicat în Journal Officiel 2001, L12, p.1.

[3] Art. 9, paragraful 1, alin. a) si b) ale Regulamentului nr. 44/2001 prevăd: “asiguratorul cu sediul pe teritoriul unui stat membru poate fi chemat în judecată:

a) în faţa tribunalelor din statul membru unde îşi are sediul sau

b) într-un alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către titularul de poliţă, asiguratul sau un beneficiar al asigurării, în faţa tribunalului locului unde reclamantul îşi are domiciliul…”

[4] Art. 11 din acelaşi Regulament dispune

1. în materie de asigurare de răspundere [civilă], asiguratorul poate fi deasemeni chemat în judecată în faţa tribunalului sesizat cu acţiunea victimei împotriva asiguratului daca legea naţională permite aceasta;

2. dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 10 sunt aplicabile şi în caz de acţiune directă   intentată de victimă contra asiguratorului atunci când acţiunea directă este posibilă;

3. dacă legea referitoare la acea acţiune directă prevede chemarea în judecată a titularului de asigurare sau a asiguratului, acelaşi tribunal va fi deasemeni competent în ceea ce îi priveşte.

[5] Directiva 2000/26/CE  a modificat Directivele 73/239/CEE şi 88/357/CEE a Consiliului şi a fost modificată de către Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11.05.2005 publicată în Journal Officiel L 149, p. 14.

[6] A se vedea FBTO Schadeverzekeringen N.V. vs Jack Odenbreit (C-463/06)  cu notă critică de Angelika Fuchs, Gerichtsstand für die Direktklage am Wohnsitz des Verkehrsunfallopfers? (BGH, S. 324 und OLG Köln, S. 325) Praxis des Internationalen Privat – und Verfahrensrechts, 4/2007, pag. 302 și urm.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s